Atașamentul, așa cum îl descrie John Bowlby, este „o relație emoțională creată între doi indivizi, în care fiecare investește energie emoțională în beneficiul celuilalt și se manifestă printr-o nevoiere ciprocă de apropiere”. Pe lângă componenta evolutivă, care ne ajută să supraviețuim, teoria atașamentului se referă și la modul în care formăm legături intime și emoționale cu ceilalți. Bebelușii au nevoie de părinți pentru a avea grijă de nevoile lor de bază, iar pentru a semnala acest lucru folosesc comportamente de atașament, precum plânsul, agățarea de unul dintre părinți, căutarea lor, astfel încât să nu se producă separarea.

În acest fel, se formează mai multe tipuri de atașament, fiecare având caracteristici diferite și influențându-ne relațiile cu ceilalți la maturitate. Cele 3 tipuri de atașament identificate de Bowlby sunt: atașamentul securizant, evitant și anxios-ambivalent.

Atașamentul securizant este în mare parte cel mai echilibrat. Persoanele cu un astfel de atașament sunt deschise și înțelegătoarecu ceilalți, în situații neașteptate își păstrează calmul, știu să facă față conflictelor, au o atitudine pozitivă față de ele însele, autonomie și o toleranță mai mare în situațiile stresante.

Persoanele cu atașament evitant au tendința de a se izola emoțional, au dificultăți în a-și împărtăși sentimentele, au tendința de a evita intimitatea și le este greu să își susțină partenerul în situații dificile.

Persoanele cu atașament anxios tind să aibă o imagine de sine mai negativă, aspiră la o intimitate profundă, deși pot dezvolta dependență excesivă și caută mereu validarea și atenția partenerului lor.

Totuși, stilurile noastre de atașament nu sunt un „blestem”. Cea mai întâlnită combinație într-o relație de cuplu este între un atașament evitant și un atașament anxios. Așa că de obicei, unul dintre parteneri are nevoie de mai mult feedback, mai multă conexiune, în timp ce celălalt are nevoie de mai mult spațiu, libertate și timp singur.

Ambele stiluri sunt valide și importante. De obicei, atunci când apare un conflict în cuplu, partenerul cu atașament anxios va dori să se simtă în siguranță, să știe că totul este înregulă, să se simtă iubit și apreciat. Este posibil ca nivelul de anxietate să crească și chiar ar putea simți nevoia de mai multă atenție și conexiune.

Reacția partenerului cu atașament evitant va fi să se retragă, să respingă orice comunicare sau chiar să plece. Pentru a echilibra aceste nevoi complet opuse, există câțiva pași pe care îi puteți face împreună:

1. Comunicați despre nevoile voastre. Împărtășiți cum vă simțiți, ce ați avea nevoie unul de la celălalt în acel moment. Urmăriți să aveți o cât mai mare claritate și deschidere, pentru a vă exprima într-un mod matur și înțelept.

2. Negociați. Dacă ai un atașament anxios și partenerul nu vrea să comunice cu tine chiar înacel moment, onorează-i nevoia, dar nu o neglija pe a ta. Stabiliți împreună un interval de timp, acesta poate fi de 10 minute, 30 de minute, o oră, atât cât vă simțiți confortabil amândoi și apoi reveniți pentru a continua conversația. Dacă o amânați fără să vă setați un cadru clar și o limită de timp, nivelul de anxietate poate crește și tensiunile să se amplifice.

3. Oferiți-vă întotdeauna feedback constructiv. Întreabă-ți partenerul: „Cum te-ai simțit când ne-am certat? Cum te simți acum după ce am vorbit despre asta? Ce ai avea nevoie acum de la mine? Cum putem gestiona mai bine conflictul data viitoare?”. Astfel conflictul nu va fi doar o experiență neplăcută, ci una din care ați învățat fiecare ceva și care pe viitor va putea fi gestionată mai bine.

4. Reconectați-vă unul la celălalt. Dacă simțiți că nu mai sunteți atât de reactivi, oferiți-vă unul altuia o îmbrățișare, un sărut sau pur și simplu țineți-vă de mână pentru câteva clipe, dacă aceasta este toată apropierea pe care o puteți oferi și accepta atunci. Conexiunea fizică crează siguranță și calmează sistemul nervos.

‍